Interviu cu regizorul Gheorghe Balint, profesor coordonator al Cercului de Teatru și îndrumător al trupei de teatru Prospro Junior, de la Palatul Copiilor Bacău. Împreună cu elevii săi, Gheorghe Balint a pus în scenă în anul școlar 2013 – 2014 spectacolul ”Regele mincinoșilor”. Pentru unii dintre noii membri ai trupei Prospero Junior, copiii de şcoală primară şi gimnazială, premiera spectacolului a constituit şi o premieră personala, fiind debutul lor pe scenă.
-De ce faceți teatru?
-Când eram așa, mai tânăr, ca voi, ziceam că fără teatru nu se poate trăi și că e cel mai minunat lucru. Aş putea să mint şi să spun că teatrul este esenţial. Nu e adevărat. Se poate trăi fără teatru, asta poți să și scrii. Adevarul este că în viaţă esenţial este să respiri, să te trezeşti – spunea Iureș, nu e de la mine citire – să ai o existență simplă și curată, cât de cât. După aceea, că ești matematician, arhitect, regizor… Să mă dau mare, să spun că teatrul este totul pentru mine? Nu este adevărat. Dar adevărul este că nu ştiu să fac altceva în afară de teatru.
-Ați făcut împreună cu Prospero Junior spectacolul ”Regele mincinoșilor”, care a avut premiera în acest an școlar. De ce ați ales”Regele Mincinoşilor”, un text care vă aparține, și nu o altă piesă? E mai greu să puneți în scenă un text personal, decât un text al unui autor strain? Sau e mai ușor?
-Pentru copiii cu care lucrez acum, elevi de clasele II – VI, nu poți să propui orice. Trebuie ceva basm, povești. Nu poți să lucrezi texte mai ample. Un copil de 10 – 11 ani nu poate să înțeleagă. Nici Caragiale, cu «Domnul Goe», nu cred că este pentru 9 – 10 ani. Lavârsta asta ei imită. Cred că la vârsta lor e bine să înțeleagă ce fac, ce joacă și mai cred că pentru vârsta asta, a copiilor din Prospero Junior sunt bune poveștile. E un regizor în peisajul teatral românesc, Alexandru Dabija, care lucrează în ultimii ani cu o plăcere teribilă basme. Din Creangă, ”Fata babei și fata moșneagului”, ”Punguța cu doi bani”, aparent spui ”Dom’le, a înnebunit ăla, lucrează la teatrul mare «Fata babei și fata moșneagului». Poveștile sunt pentru toată lumea și au ceva să înțeleagă și ăștia mici, de 10 ani, și ăia de 70 de ani.
”Regele mincinoșilor” nu e neapărat un basm, e adus puțin mai încoce, mai înspre timpurile noastre, oarecum, dar păstrează tiparul unei povești. Am personaje precum regele, ministrul, un soldat, un bufon, fetița, prințesa ș.a.m.d.. M-am plimbat eu prin niște zone, cu adevărul și minciuna, de aici și numele textului, ”Regele mincinoșilor”. L-am mai început cu o parte din ei, acum vreo doi – trei ani, le-a plăcut foarte mult, deci ăsta ar fi un argumentul: dacă tot am lucrat cu ei, și am observat că le place. Practic, ei au și vrut. Le-am mai spus, de exemplu, că la anul o să fac ”Harap Alb”.
-Faceți spectacole și cu actori profesioniști. Cum este să lucraţi însă cu tinerii actori, cu actorii copii?
– Mor de plăcere. Există la profesioniști un soi de pericol de rutină, când faci același lucru iar și iar, la oră fixă. Deschizi ușa, te așezi, iei paharul cu apă, bei, te ridici, și tot așa, ca o păpușă mecanică. Copiii sunt mai proaspeți, vin cu doza lor de… Care este secretul aici? Să treci de la joacă, pentru că, ştim cu toții, copiilor le place să se joace, să treci la joc. Jocul înseamnă teatru. Jocul are reguli, are disciplină. Aici e un capitol puțin cam delicat. E delicat și la profesioniști.
–Cum a fost primită premiera de către spectatori ?
-Spectacol ”Regele mincinoșilor” are trei distribuţii. Se joacă cu trei distribuții paralele, și spectatori au fost în principal părinții. Îți dai seama că părinții au căzut pe spate. Când îți vezi copilul pe scenă, oricât ar fi de bâlbâit și de împiedicat, se topesc de plăcere, deci reacția a fost superpozitivă, supertare, superbeton. (Râde). Dar am avut și spectatori din Suedia, profesori, asistenți sociali, aflați în vizită la Palat, pentru care am jucat în limba engleză, și cărora le-a plăcut.
–Aveți o concluzie, o idee , o replică semnificativă din piesă, pe care doriţi să o împărtăşiţi cu noi ?
-Ce spune copilul în final: ”Dacă o să mințim, o să ne vopsim nasul cu roșu”. Aici e o chestie mișto. Și clovnii la circ au nasul ăla roșu. Deci e un soi de pedeapsă dar e și un pic amuzantă. Toți spun: ”Nu mai mințim, din clipa asta o să spunem toți adevărul”. Ceea ce e o prostie, că viața e o înlănțuire de compromisuri, de minciuni.
-Atunci când regizaţi o piesă de teatru puneţi în scenă spectacole ce reflectă părţi din sufletul dumneavoastră sau din realitate ?
-O să spun o chestie așa, mai gravă și mai serioasă, dar dacă Laura zice că ești deșteaptă ai să pricepi. Sunt meserii pe lumea asta, meseria de doctor, de chirurg, de exemplu. Aşa este şi regizorul, care poate profesa ca un meseriaş, lucrând ca la carte. Se ia un text, nu?, vezi că are patru personaje, trei acte, și îl poți face ca meseriaș, da? Ei, după nivelul ăsta de meseriaș, de profesie, urmează alt nivel, în care, peste sufletul și mintea autorului, intervine regizorul – artist. Astea sunt împreună, meseria și cu arta, la modul ideal, și toți o să spună ”spectacolul mă reprezintă pe mine”. Nu reușești întotdeauna. Aici sunt probleme puțin mai complicate, cu critica de teatru, cu colegii de breaslă. Că dacă pui un spectacol mai corect și mai meseriaș, spun că e prăfuit și că e prost, trebuie să vii cu puțină nebunie, și de multe ori cred că se forțează nota.
–Care ar fi cea mai importantă formă de recunoaștere pentru un regizor?
-Pe mine în momentul ăsta nu mă mai interesează zona aia, deloc. Mă interesează să lucrez, pentru că eu mai câștig și niște bani ca să trăiesc. Până acum câțiva ani mă îmbolnăveam când scria cineva ceva de rău. Când ești tânăr, cum sunteți voi, gândești ”mâine trebuie să ajung mare și tare, să scrie Deșteptarea despre mine, Ziarul de Bacău”. Pe măsură ce trece timpul nu prea mai vrei multe.
–Aveți un secret în ceea ce privește cariera dumneavoastră?
-Secretul e Sus. (Zâmbește). Habar n-am care e secretul ăsta. Habar n-am ce fac când fac un spectacol dar mi s-a întâmplat… asta poți să scrii… mi s-a ântâmplat să visez sau să pornesc de la o imagine. Ca regizor te gândeşti să faci şi imagini frumoase. Moartea e moarte. În teatru, morțile frumoase sunt și estetice ca să zic așa. La ”Micul Prinţ” am reprezentat moartea sub forma unei piramide în care se afla captiv adultul care a fost cândva copil, care e și artist și își pune întrebări despre existență. Practic copilul încerca să îl scoată pe adult din piramidă. Și îl omoară șarpele. Și Micul Prinț cade așa, cu capul într-o parte, și piramida, care e din pânză, îl îmbracă, și apoi pleacă în sus, cu tot cu el, ca un giulgiu… Nu pleci acasă cu povestea întreagă, pleci cu niște frânturi. Te emoționează jocul unui actor, că, repet, teatrul fără actori nu e nimic. Multă lume merge la teatru pentru actor, nu pentru regizor, și pe bună dreptate. Deci teatrul înseamnă actorul, în rest…
–Ce pregătiţi pentru perioada următoare, la Palatul Copiilor? Mai aveți și alte proiecte în afară de ”Regele mincinoșilor”?
-Nu, pentru că acesta este un proiect care a început foarte bine și acum am cât de cât emoții, și eu nu mă ascund după deget, pentru că, așa cum am spus, un teatru stă în actori. Teatru fără regizor există. Teatru fără scenograf există dar teatru fără actori nu există. Actorii care sunt aici la Palatul Copiilor, copiii – actori, elevii – actori, dacă nu vor, nu au pasiune, nu iese nimic, că nu sunt angajați să le spui ”Dacă nu joci, nu ei salariul”. Și nu e nici ca la școală, ”Băi, dacă nu joci, iei nota 4 și te las corigent”. Sunt probleme mari, cu joaca, cu răbdarea. Teatrul aparent e ușor, ”eh, ne scălămbăim”, dar e cumplit de greu, e și cu mintea, și cu inima, și cu sufletul. E o chestie aparent banală. Dar spune tu o propoziție de 20 de ori, intră de 20 de ori pe ușă și așează-te pe scaun și eu spun ”Nu e bine”, și te duci iarăși. Trebuie să ai răbdare, nu? Și fiind copii, îți dai seama. Și eu trebuie să vorbesc cu ei așa, ”hai, du-te, că dacă nu îți bag un deget în ureche”. Nu scrie asta! Fac glume. (Zîmbește).
-Simţiţi că s-au schimbat generaţiile de elevi ?
-Am o problemă cu generațiile. Întotdeauna au fost probleme între generații, însemnând copii – părinți sau chiar copii – bunici, deși asta mai funcționează, pentru că bătrânii au răbdare, își iubesc nepoții. Îs gata de plecare dincolo și atunci se mai joacă cu ăia mici, pentru că părinții nepoților îs ocupați cu făcutul banilor și n-au timp să se ocupe de copiii ăștia.
Nu cred că, procentual, generațiile care vin sunt mai proaste, e o sumă de factori, trăim vremurile astea, vedeți și voi cum sunt, chit că voi aveți ce mânca, are cine să vă îmbrace, cine să vă spele.
Am însă oful ăsta… cu generația voastră… că știu că puteți și că nu vă puteți aduna. Și de multe ori am primit de la cei mai curajoși din generația voastră, răspunsul ăsta: ”Da, dar suntem produsul vostru”. Și au dreptate. Pentru că noi vă dăm televiziunea, noi mișcăm cât de cât societatea, nu voi. Dar totuși eu vă aștept… Sunteți tineri, e firesc să vrei să te distrezi, dar sunt convins că indiferent de stimuli și de oferta exterioară – că acum sunt internetul, puburile – în fiecare generație sunt adolescenți care nu-și pierd timpul, care nu-și bat joc de timpul lor. Te duci la pub, stai o oră, stai două, dar nu stai șase. Ce-am vorbit în șase ore? Ați vorbit în șase ore, nu despre marea filosofie, dar ceva care să vă ajute, nu neapărat lucruri esențiale de matematici superioare, dar ceva care să vă ajute să vă lămuriți, pentru că noi, pe măsură ce plecăm dincolo și se face părul alb, avem foarte multe întrebări.
Și voi la vârsta voastră vă puneți tot felul de întrebări, nu? Dar cei de vârsta voastră, cei de liceu, nu prea se mai îndreaptă spre Cercul de Teatru. Anul ăsta au venit vreo 10 – 12 și apoi au început să vină din ce în ce mai puțini, tocmai din cauza stimulilor exteriori. Păi să vii la repetiții și să freci telefonul, când tu trebuie să lași tot și să ții în mână textul pe care lucrezi. Și tu stai cu telefonul și dai SMS-uri sau, mai grav, stai cu guma de mestecat și ronțăi. Or sunt niște reguli. Și au renunțat, încet, încet. Că teatrul dacă nu se face cu pasiune și cu disciplină și cu seriozitate, pa. Când faci un spectacol și e în patru personaje, tu nu poți să te scarpini în nas, trebuie să fii atent la colegul tău.
Teatrul nu e un lucru mai important decât chirurgia, din punctul ăsta de vedere teatrul nu e necesar. Mai degrabă să fii un bun chirurg. Esențial este să te trezești, să te speli, să iubești, să nu înjuri prea mult, dacă e posibil deloc, să faci ceva bun, nu știu ce, să-ți mângâi cățelul, să întrebi găina ce mai face, dacă stai la curte,dar să faci ceva bun. Lumea e dominată de erotism în loc să aibă ca fundament dragostea.
A consemnat Bianca Humă, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Pedagogic ”Ștefan cel Mare”, membră Teen Press, la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău.
Interviul a fost publicat în primul număr al Revistei ”New Press” (iunie 2014), a Palatului Copiilor Bacău.
Be First to Comment