Press "Enter" to skip to content

Am adormit tânără şi m-am trezit bătrână

Stefania
O văd. Eu mă uit la ea. Ea se uită la mine. Inima îmi spune că o cunoaşte, însă mintea o contrazice. E o simplă fetiţă.

E brunetă, cu părul lung şi des. Are ochii aproape negri şi pot simţi cum privirea-i mă cuprinde. Ea… Era un copil nesigur, deghizat în femeia fatală, în ea se ascundea cel mai trist suflet pe care îl întâlnisem vreodată, era neîncrezătoare, slabă, ezitantă, singură. Nu îi plăceau oamenii cu toate că se învârtea printre ei ca peştele în apă şi nici nu-i lăsa să se apropie de ea, deşi nu am văzut vreun om care să aibă mai multă nevoie de afecţiune. Să ai nevoie de căldură, dar să stai în întunericul propriilor gânduri, să îţi fie foame de iubire, dar să o refuzi când cineva vrea să ţi-o ofere.

În ea zăceau contradicţii una peste alta, îmi lumina sufletul şi privirea cu cel mai frumos zâmbet, ca imediat să o văd căzută în cea mai adâncă depresie, ba se uita la mine şi mă ruga să o iau în braţe, ba mă respingea şi părea că nu are încrede în mine, dar mai trist este că nici măcar nu avea încredere.

Maturitatea ei şi vorbele mă uimeau. Nu îmi venea să cred că am în faţa mea o puştoaică de aproape 16 ani. După lungi minute în care am privit-o insistent, inima a reuşit să îmi convingă mintea că e vorba de mine.

Eram eu. Fata aceea eram eu. Eu mă priveam în oglindă. Nu îmi vine să cred cum au trecut anii peste mine. Am uitat de micile plăceri ale vieţii şi am început să îmi fac griji pentru orice, să am o agendă personală şi să mă preocup pentru imaginea mea, lucruri pe care nu obişnuiam să le fac înainte.

Mi-aş fi dorit să nu fi ajuns o astfel de persoană, însă timpul îşi spune cuvântul. Nici măcar nu mă simt tânără. Am impresia că am aproape 30 de ani. Nici corpul nu mă ascultă. Arată atât de… Atât de matur.

Poate că nu ar fi trebuit să renunţ la acea inocenţă. La părţile acelea frumoase, în care visam să devin avocat şi să ajut lumea. Ştiam că avocaţii câştigă bine, dar eu îmi spuneam că o să îi ajut pe cei în nevoie pe gratis.

Unde au pierit aceste timpuri? Iar, dacă nu au apus, unde sunt ele acum? Simt uneori nevoia de a fi copil din nou. Dar, nu mai am puterea necesară pentru a reveni la acele timpuri frumoase. Nu am puterea? Sau îndemânarea necesară? Nu pot să îmi dau seama, însă un lucru e cert: atunci când am adormit eram tânără!

Ştefania Micu, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri”, membră a Grupei New Press a Cercului de Jurnalism de la Palatul Copiilor Bacău.

Be First to Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *