Bunicul Lică

Mereu m-am întrebat de unde moştenesc umorul, şi iată răspunsul: bunicul Lică. Bunicul Lică este un om cu un caracter cum rar mai găseşti astăzi. E un om special, nu spun asta doar pentru că este bunicul meu, ci pentru că ăsta este adevarul.

Povestea vieţii lui incepe vara, undeva pe la 1950. S-a născut în comuna Sascut, într-o casă cu încă 5 fraţi. Pe când avea numai 7 ani, tatăl său a decedat iar doi ani mai tărziu… și fratele său. O biată femeie văduvă, bunica, avănd grijă de patru copii? Mai greu… Îi trimise pe cei mai mici la Casa de Copii din Piatra Neamţ.

„Nu îmi lipsea nimic acolo, aveam de toate… aprope …”, îmi spuse, cu privirea-n gol, bunicul.

După câteva clipe de tăcere a continuat să îmi povestească cum a terminat liceul în Bacău, cum s-a angajat la I.R.E* şi cum a plecat la armată la vârsta de 20 de ani (foto).

Bunicul se opri apoi, zâmbi şi continuă: după ce s-a intors de la armată, s-a căsătorit și a avut trei copii. Opt ani mai târziu, s-a angajat la C.I.C.** , unde a lucrat mult timp, chiar și după ce trebuia să se pensioneze. Nu a lucrat că se plictisea, ci pentru că îi placea foarte mult ceea ce făcea. Inchiderea fabricii l-a afectat…

,,Am lucrat în fabrica aia 30 de ani… și au închis-o pur și simplu, fără să le pese…”, îmi zise și tăcu din nou.

Atunci l-am văzut pe bunicul cum nu l-am văzut niciodată, trist şi dezamagit. Nu am mai continuat cu întrebările. Mi-am dat seama că toate acele amintiri din copilărie l-au răscolit.

Azi, daca îl întrebi cum se descrie, răspunde simplu: ”FERICIT”. Lui îi dedic realizările mele, pentru că el mi-a format caracterul. O vorbă pe care mi-a zis-o când eram mică, şi pe care încă o mai ţin minte este: ,,Învaţă, că pixul de azi este mai uşor decât lopata de mâine”.

Karina Scutaru, 12 ani, elevă a Cercului de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău

*Întreprinderea de Rețele Electrice

** Combinatul Industriei Chimice