Interviu cu Mariana Crăciun, profesor doctor de limba și literatura română al Colegiului Național Pedagogic ”Ștefan cel Mare” Bacău, un suflet care trăiește cu ajutorul cuvintelor rostite într-o zi și al călătoriei în trecut prin ochii elevilor săi. Eu sunt unul dintre ei.
Jocurile copilăriei… debutul în carieră…
”Îi sfătuiesc (pe elevi) să privească în trecut, la jocurile copilăriei, şi să-şi aducă aminte ce anume le plăcea în mod cu totul deosebit. Pe urmă, să-şi aleagă drumul” (prof.dr. Mariana Crăciun)
Diana Mariana Puiu: Ce v-a determinat să deveniţi profesor de limba şi literatură română?
Prof.dr. Mariana Crăciun: Pasiunea pentru ştiinţele umaniste.
– Când şi unde v-aţi început cariera didactică?
– Imediat după terminarea liceului, am obţinut titularizarea la o şcoală generală din Oneşti, unde am activat câţiva ani ca învăţătoare, ulterior, la absolvirea facultăţii, continuându-mi activitatea ca profesor.
– Dacă aţi fi din nou la început de drum, aţi alege să fiţi tot profesor de limba şi literatură română?
– Cu siguranţă. Parcursul meu educaţional a fost, poate te surprinde, foarte previzibil. De când eram copil, mă jucam în faţa blocului, cu o gaşcă de prieteni, de-a şcoala. Astfel, la sfârşitul clasei a VIII-a, a urmat, firesc, opţiunea pentru un liceu vocaţional. Şi acum, în discuţiile cu elevii mei, în calitate de dirigintă, îi sfătuiesc să privească în trecut, la jocurile copilăriei, şi să-şi aducă aminte ce anume le plăcea în mod cu totul deosebit. Pe urmă, să-şi aleagă drumul.
– În prezent sunteţi mulţumită de decizia luată în legătură cu carieră?
– Să nu crezi, Diana, că totul decurge uşor dacă ai pasiune pentru domeniul în care activezi. Poate chiar e mai greu, întrucât vrei să performezi, să îţi forţezi limitele. Există limite în literatură? Nu. Eşti însă mulţumit de decizia luată? Da.
– Care este modalitatea prin care captaţi atenţia elevilor la ore?
– Există o paletă largă de metode de captare a atenției, așa încât nu o să intru în detalii metodice. Important în relația cu elevul este dialogul viu, așa cum îl amintea și Alice Voinescu în ”Scrisorile către fiul și fiica mea”. Cred că în procesul instructive – educativ un rol foarte important îl are stilul personal, tactul pedagogic. Diana, întrucât eşti eleva mea, te las și pe tine să răspunzi la întrebarea asta. Tu ce zici?
Diana Mariana Puiu: Modalitatea prin care reușiți spre exemplu pe mine să mă faceți atentă este datorită felului în care vorbiți. Sunteți o persoană foarte calmă, iar în ciuda faptului că eu sunt o persoană dinamică, îmi place să mi se vorbească sau să mi se explice calm. Simt când un om îți transmite ceva din suflet, iar în acel moment știu sigur că ceea ce mi se spune este important. Prin felul de a fi și prin modul cum transmite un profesor informațiile mă face să cred că cea mai importantă metodă este să trăiești prin cuvintele tale și să-l faci pe cel de lângă să simtă la fel.
– Cum sunt elevii din ziua de azi în comparaţie cu elevii din generaţia dumneavoastră?
– Dacă discutăm la nivel abstract, caracterial, sunt identici şi totuşi diferiţi. Interesul pentru literatură şi pentru corectitudinea limbii i-a caracterizat pe toţi. Generaţia noastră era însă mai motivată, mai captivată de lumea de semnificaţii a textului literar, mai receptivă la jocul interpretativ. Acum, deseori în ochii elevilor întâlnesc dezinteres sau reticenţă, nedumerire şi indiferenţă.
– Întotdeauna aţi notat elevii strict sau au existat şi momente de subiectivitate?
-Întotdeauna există şi momente de subiectivitate.
– Povestiţi-ne o experienţă fericită din carieră dumneavoastră ca profesor.
– Cel mai fericit moment din cariera mea… reîntâlnirea, după 15 ani, cu prima mea generaţie de elevi. Bucuria de pe chipul foştilor mei elevi, gândurile împărtăşite şi faptul de a-i vedea pe unii dintre ei chiar căsătoriţi mi-au umplut sufletul. Imaginează-ţi, Diana, că aveam 19 ani când le-am fost învăţătoare.
– Care este cea mai semnificativă lecţie învăţată de-a lungul profesiei?
-Lecţia onestităţii. Elevul simte dacă încerci, ca într-o banală farsă dramatică, să îl înşeli.
– Care a fost persoana care a avut cea mai benefică influenţă asupra dumneavoastră?
– Profesorul meu de literatură română. Profil de mentor.
– Dacă aţi avea şansa să călătoriţi în timp şi spaţiu, unde aţi vrea să mergeţi?
– Interesantă întrebare. Mi-ar plăcea să privesc prin fereastra viitorului şi să văd urmaşii familiei mele, cam peste 100 de ani.
– Care ar fi sfatul pe care l-aţi da tinerilor din ziua de azi?
– Să se preţuiască mai mult, să dea credit persoanelor din jurul lor şi să nu se rătăcească pe drum. Au timp, însă se grăbesc prea tare. Spre ce? Din păcate, nici ei nu ştiu. Să manifeste discernământ. Să fiinţeze. Atât.
– Dacă ar fi ceva de schimbat în viaţă dumneavoastră, ce aţi schimba?
– Nimic.
– Dacă moneda naţională ar fi “fericirea”, cât de bogata aţi fi?
– Probabil aş avea acelaşi buget. Ca în prezent.
Cărți, autori…
“Nu m-a influenţat o carte, ci suma cărţilor citite” (prof.dr. Mariana Crăciun)
– Ați publicat și câteva cărți. Cum aţi început să scrieţi?
– Eu scriu, timid ce-i drept, din liceu. Am început multe romane, le-am abandonat. Am scris şi poezie, într-o grabă adolescentină, care n-a rodit, din păcate. La maturitate, am trecut la critică literară. Poate voi reveni la trecut…
– Menţionaţi o carte care v-a influenţat atunci când aţi început să scrieţi. În ce mod v-a influenţat?
– Pe când am început eu să scriu, citeam din foamea compulsivă de a cunoaşte noi şi noi spaţii culturale, noi oameni, noi experienţe. Nu m-a influenţat o carte, ci suma cărţilor citite.
– Cum alegeţi o carte pe care urmează să o citiţi?
– După copertă. Glumesc… Citesc primele pagini. Dacă îmi place stilul, continui. Caut uneori şi recenzii.
– Preferați autori români sau străini?
– Români.
– Aţi avut ocazia să-l întâlniţi pe Mircea Cărtărescu. Care a fost prima impresie?
– Că suntem doi timizi. Atât.
– Care ar fi câteva dintre cărţile pe care le iubiţi cel mai mult? De ce?
– Din adolescenţă, am fost atrasă de proza fantastică eliadescă, aşa încât Mircea Eliade a rămas autorul meu preferat. Apropierea de sacru şi posibilitatea transgresării timpului sunt două dimensiuni fascinante la Eliade. Literatura memorialistică este iarăşi una dintre preferatele mele. Gide, Camus, Voinescu, Llosa, Woolf, Mihail Sebastian şi mulţi, mulţi alţii.
Despre viață, pur și simplu…
“Scopul e întoarcerea omului în sine” (prof.dr. Mariana Crăciun)
– Ce planuri aveţi de viitor?
– Nu-mi fac planuri. Trăiesc.
– În încheiere, cum v-aţi descrie într-un cuvânt?
– Binecuvântată. Dar ştii, Diana, că nu poţi să-mi dai doar un cuvânt. Cineva recent spunea că ar trebui ca omului să i se ofere posibilitatea de a rosti doar 21 de cuvinte. Să-şi aleagă aceste cuvinte care să-i fie întipărite în creier, ca un cod de bare. Scopul e întoarcerea omului în sine. Eu una nu prea sunt de acord. În spirit stănescian, eu respir prin cuvinte. Soţul meu ştie cel mai bine, de multe ori îl exasperez. Deci, spun binecuvântată, fiindcă am o familie minunată, am elevi care mă înconjoară, de cele mai multe ori, cu simpatie şi… cel mai important… sunt pe drumul potrivit, nu m-am pierdut.
A consemnat Diana Mariana Puiu, membră a Grupei New Press a Cercului de Jurnalism de la Palatul Copiilor Bacău, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional Pedagogic “Ştefan cel Mare”
Foto: Diana Mariana Puiu (stânga) și prof.dr. Mariana Crăciun (dreapta)
Autor foto: Teofana – Andreea Cîrlan
Be First to Comment