Demult, tare demult, înainte de ’89, când viața era parcă altfel, copiii, azi adulți, mergeam să ne exprimăm pasiunile și talentele, într-o altfel de comunitate, în afara școlii, la Casa Pionierilor…
Zeci de copii ne adunam în fiecare după-amiază, după programul de școală, la cursurile pe care profesorii le susțineau în cadrul fostei Case a Pionierilor din Onești. Existau cercuri de navomodelism, de aeromodelism, de poezie (regretatul scriitor Gheorghe Izbășescu a format generații întregi de elevi împătimiți de literatură), de pictură, de karting, de științele naturii, etc s-au mai desfășurat destule activități educative în acel spațiu, luând ființă, printre altele, cercurile de creație vestimentară, teatru sau de dans modern. Locul în care exista clubul era unul de poveste,,. în Conacul lui Alecu Aslan, clădire în care, în trecut, se desfășura viața mondenă a boierimii locale. Frumusețea locului era data și de faptul că, fiind așezat la intrarea în parc, mulți dintre noi continuam cursurile, mai ales cele de dans, muzică, teatru, pe aleile din parc. Bucuria era maximă, cercurile având 1-2 întâlniri pe săptămână, întâlniri pe care le așteptam cu entuziasm.
Casa/Palatul Pionierilor a existat ca o instituție a statului, pe care pe atunci nu o percepeam așa. Acolo a fost universul copilului visător din ’82-’87, care venea dintr-un apartament al unui bloc minuscul, pentru a visa că viața poate fi și altfel, cu vise și cu bucuria că te exprimi altfel. Era singurul refugiu colorat, într-o lume destul de gri. Era un loc în care învățam din plăcere. Și mai ales era singurul loc în care exista dialog între elev și profesor. Sau cel puțin așa simțeam eu. Scopul pentru care exista Casa Pionierilor era acela de a cultiva interesul copiilor pentru muncă, dobândirea de cunoștințe practice, dezvoltarea abilităților creative sau chiar orientarea profesională.
Anii în care am frecventat cluburile artistice, ce-i drept, mi-au imprimat o anumită conduită socială, m-au responsabilizat, dar, mai ales, m-au adus mai aproape de mine însămi, de potențialul pe care doream să îl valorific. Chiar și mai tărziu, în anii de la Liceul Pedagogic, am continuat pasiunea pentru teatru, fiind o elevă care jucam în piese improvizate pe scena din amfiteatrul liceului sau fiind, scurt timp, membru la Flacăra Tineretului. Cariera mea didactică a fost cert influențată de cultivarea pasiunilor, cred că am devenit un profesor mai bun, mai empatic și mai spontan, mai deschis la provocările copiilor, datorită faptului că mi-am cultivat aceste mici pasiuni în anii formării (din copilărie până în adolescență).
Sună cunoscut, nu-i așa? Cu alte instrumente, mult mai diverse, cu mult mai multe denumiri, azi ne dorim aceleași lucruri pentru copiii noștri. De aceea, cred că a încuraja acestă generație să urmeze cursurile pe care le oferă Palatul Copiilor, să își exprime pasiunile într-o altfel de conjunctură decât cea școlară, este nu numai o deschidere spre universal interior al copiilor, cât și o necessitate pe care o reclamă aceste timpuri. Educația nonformală este tot mai prezentă în viața noastră, copii, dar și adulți, pentru că toți avem nevoie de o explorare a certitudinilor interioare dar și o provocare pentru deschidere spre noutate. Cred că, dacă nu frecventam clubul de poezie și de teatru, nu aș fi reușit să realizez atât de multe activități frumoase cu elevii mei, de la orele propriu-zise de istorie, la jocuri de rol cu teme de istorie, la organizarea cu succes a clubului de dezbateri sau la faptul că mișcarea, sportul, dansul și lectura pot fi o combinație de succes în taberele pe care le-am organizat.
Azi, sunt atât de multe posibilități și alternative ale educației nonformale, încât nu cred că există pasiune pe care să nu o poți dezvolta la cluburile de la Palatul Copiilor!
Urez, pe această cale, profesorilor și tuturor celor care lucrează în cadrul Palatului Copiilor, un sincer ”La mulți ani!” Și le doresc să continue această minunată misiune pe care o au, aceea de a invita copii să viseze și să își împlinească idealurile sau, cel puțin, să îi ajute să construiască, treptat, calea spre acestea!
Prof. dr. Nicoleta Zărnescu
Director adjunct al Colegiului Național ”Ferdinand I” Bacău
Comments are closed.