Vineri, 30 octombrie 2015, București, sectorul 4. Clubul Colectiv ia foc, transformând inimile românilor în niște cuburi de gheață. Ultimul bilanț arată că numărul persoanelor decedate în urma încendiului a crescut la 50.
Sunt un copil. Un copil de 15 ani care visează. Visează un viitor mai bun în țara în care s-a născut, visează o viață frumoasă. Ceea ce s-a întâmplat acum două săptămâni în acel club în mintea mea nu este nimic mai mult decât un film de groază. Îmi doresc să mă trezesc mâine dimineață și să nu mai aud știri despre victimele din acel incendiu. Îmi doresc că acea seară să nu fi fost decât o seară obișnuită de vineri.
Dar… acestea sunt doar dorințe… dorințele unui copil care a conștientizat gravitatea situației și care își dorește că răniții care au șansa să își continue viață să o facă. Să se vindece și să fie fericiți!
Puteam fi eu acolo… Putea fi oricine… Și totusi de ce? De ce trebuie să sufere atâția oameni pentru neglijența unora? Totul este un mister.
Dar ce am învățat noi din întâmplarea asta? Dar din Revoluția din ’89? Și când vor fi aprinse, de exemplu, lumânări și pentru copiii avortați, pe care noi îi ucidem zilnic, fără a le da vreo șansă?
Repet, sunt un copil, și asta am avut de spus.
Antal-Vaida Raluca (15 ani), membră a Grupei True Press a Cercului de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău, elevă în clasa a VIII-a Școlii Gimnaziale “Dr. Alexandru Șafran” Bacău
Be First to Comment