De anii de școală, de mult deveniți caldă amintire, la dogoarea căreia îmi dospesc planurile mele de dascăl de acum, se desprind imaginile acelea altfel, când contururile erau învăluite în lumină, când încântarea lucrului nou învățat și exersat, într-o încăpere mică dar primitoare, se contopea cu satisfacția lui “Și eu pot!”.
Să fi tot fost prin anii ’80 când, prin nu știu ce împrejurare fericită, cam vreo doi ani de gimnaziu, am petrecut timp adevărat în sala clubului denumit “Atelierul Fanteziei”. Nici acum nu-mi amintesc de ce “Atelierul Fanteziei”… De ce nu pictură, dans, teatru sau… chiar instrument. “Fanteziei” acela cred că mi-a prins curiozitatea în mreje. Adică, un loc în care poți face cam tot ce-ți pui in minte. Și chiar așa a și fost! Doamna, ca prin ceață o văd, era tânără, frumoasă și veselă. Și purta mereu un halat, când bleu, când bej, ceea ce, pentru mine, însemna că era mereu pusă pe fapte mari. Ea, eu, noi, cei vreo doisprezece colegi de grupă, am realizat lucruri mărunte, dar de o reală frumusețe și utilitate.
Aaa, am uitat sa va spun: Doamna ne aprecia fiecare efort și fiecare realizare. Nimic nu era strâmb, hâd ori fără noimă. La Fanteziei am croit și cusut, la mașina de cusut electrică, prima mea fusta cloș, după un tipar care era… matematică aplicată. Acolo am împletit ceea ce s-a vrut, inițial, fular, dar a ieșit șal. Am cusut nasturi de felurite forme și culori care, puși într-o ramă “tâmplărită” chiar de mine, au înnobilat un perete al camerei a clubului. Căci toți cei patru pereți era ticsiți cu lucrările noastre. Toate erau demne a fi înfățișate ochiului curios.
Am pictat felicitări sau le-am confecționat cu scoici și nisip, am inventat bluze din eșarfe, am vopsit blugi, am scris un jurnal și câteva poezii, am interpretat roluri la serbarea de Anul Nou, am compus scrisori de iubire adresate unui El imaginar, am realizat o emisiune radio niciodată difuzată, am încropit o statuetă din hârtie igienică îmbibată în aracet, modelată și, la sfârșit, vopsită în var alb, ca orice statuie. Și, uneori, ieșeam în Parcul Trandafirilor să admirăm și să cunoaștem natura. Și câte altele, toate după inima noastră și a Doamnei, după mintea flămândă de cunoaștere și degetele fremătând de dorința de a se mai ivi ceva din truda lor.
Dintre toate, cea mai dulce amintire rămâne cea a tortului de biscuiți insuficient înmuiați, pe cine să fi răbdat pofta de un desert promițător?, cu cremă de margarină frecată cu Inka si mult, mult zahăr de-ți crănțărnea în dinți necazul că Doamna pleca. Nu știu unde… Poate la alți copii pe care, pentru totdeauna, să-i uimească, cu seriozitatea, talentul și pasiunea ei. Și să-i molipsească, în acele vremuri, cu bucuria ei curată.
Prof. Cristina Frânculescu (Colegiul Național ”Ferdinand I”)
#ZiuaNaționalăaPalatelorșiCluburilorCopiilor #NonFormalEducationDay #PalatulCopiilorBacau #Generații #AtelierulFanteziei
Comments are closed.