Pe data de 23 ianuarie, în cadrul unui spectacol pentru grup organizat, actorii Teatrului Municipal ”Bacovia” din Bacău au pus în scenă, în fața unei săli pline de liceeni și profesori, spectacolul „D-ale carnavalului, o piesă oropsită”.
Piesa de teatru, adaptată după omonima sa, comedia în trei acte scrisă de Ion Luca Caragiale, îmbină critica moravurilor societății, cu emoția profundă și autentică. Astfel, regizorul Alex Bogdan reușește în mod uimitor, printr-o satiră axată pe estetică, să transmită un mesaj mișcător despre trădare și răzbunare, despre haosul ce succede căderea măștilor.
Înfățișând tipologii umane în starea lor primordială, intensă și nealterată, rolurile sunt interpretate remarcabil de către distribuția formată din actorii Firuța Apetrei (tanti Iordache), Minodora Broscoi (Mița Baston), Kiki Simion (Didina Mazu), Ștefan Huluba (Iancu Pampon), Eduard Burghelea (Mache Razachescu poreclit „Crăcănel”), Adrian Ionescu (Nae Girimea), Alexandru Bodron (un candidat de la percepție) și Tudor Hurmuz (un ipistat).
Pe parcursul spectacolului, caracterul artistic se dovedește a fi dominant în comparație cu valoarea morală, acest merit revenind restului echipei de producție. Scenografia realizată de Clara Ștefana surprinde cu desăvârșire atât atmosfera prăvăliei, cât și pe cea a carnavalului, iar complementare acesteia sunt efectele de sunet controlate de Adrian Piciorea, care marchează momentele de intrigă prin melodii serafice, bătăi de clopot și încetiniri bruște ale ritmului muzical. De un impact deosebit este jocul de lumini plăsmuit de către Costi Baciu, tranziția dintre culorile reflectoarelor evidențiind schimbarea stării personajelor sau o nouă apariție.
Aspectul dintâi care se remarcă în deschiderea piesei este semnul iluminat „Frizăria model Nae Girimea” afișat în litere cursive deasupra unei prăvălii cu un scaun de coafor și o oglindă verticală în spate. Într-o solitudine deplină, paznica, tanti Iordache, este surprinsă fumând pe podeaua frizeriei. Pe măsură ce fumul se întețește, asemenea țigării arzând, semnul pâlpâie treptat până se stinge. Pe toată durata piesei, acesta devine o emblemă călăuzitoare care se aprinde și se stinge în momentele cheie ale acțiunii.
Actul I pune în evidență o serie de apariții consecutive, fiecare personaj fiind în căutarea lui Nae pentru a lămuri cu el diverse probleme personale, cele mai aprinse dintre acestea fiind „afacerile în amor” ale lui Iancu, cu amanta sa, Didina, și ale Miței, cu amantul său, însuși Nae.
Atunci când Nae sosește la frizerie, el rămâne singur cu Mița. După o perioadă prelungă și inconfortabilă de tăcere, aceasta se apropie de el, cântând fals o secvență din melodia „Creep” a trupei de muzică rock Radiohead, element comic care pune în lumină accentul modern al scenariului. Versurile au o însemnătate deosebită în concordanță cu personajul feminin, întrucât acestea relatează dorința de a atinge perfecțiunea pentru persoana iubită pe care individul o idealizează, știind că nu va putea ajunge niciodată la nivelul acesteia și trăind un sentiment constant de înstrăinare din această pricină.
După aceea, Nae mărturisește că a pierdut biletul pe care Mița i-l trimise, cauzând o cădere nervoasă din partea acesteia. Plângând și bruscându-l pe Nae, ea scoate o sticlă de vitriol și începe să îl amenințe cu moartea. Acest moment actualizează definiția teatrului dată de Shakespeare, anume „Teatrul este o oglindă a vremurilor.”, înfățișând modelul disfuncțional al relațiilor contemporane instabile.
„A venit căldura, a trecut durerea!” sunt cuvintele candidatului cu care se încheie primul act. Candidatul reprezintă un personaj cu rol de ușurare emoțională, acesta lăsând haosul celorlalți în urmă și sărbătorind euforic scoaterea măselei care îi provocase dureri cumplite. Publicul este menit să împărtășească bucuria acestuia, problema sa aparent infimă simbolizând o abatere de la conflictele puternice ale celorlalte personaje.
În cel de-al doilea act, acțiunea are loc în timpul balului mascat, conjunctură declanșatoare a haosului și a luptelor. Personajele se află într-o căutare perpetuă, în încercarea de a deconspira secretele care le cauzau frustrarea. Toată această fugă îi situează la răscrucea dintre cunoaștere și alienare. Cu cât sunt mai aproape de adevăr, cu atât mai adânc se cufundă în nebunie. Duc bătălii unii cu ceilalți, dar și cu ei înșiși. Evadează din capcana minciunii, dar cu ce cost?
Singurul personaj care nu pică pradă impulsivității este tanti Iordache, fiind mediatorul dintre claritate și demență. Ea îi ghidează pe ceilalți și le întrerupe conflictele, dând impresia că știe mai mult. Astfel, devine îndrumător pentru restul personajelor, un pilon de sprijin sau poate chiar o proiecție a conștiinței acestora.
Reîntâlnirea tuturor personajelor marchează momentul când măștile pică. Din neant, încep să răsune vocile lor. În fraze suprapuse, vagi și incomprehensibile, sunt spuse poveștile fiecăruia. Se strigă unul pe altul, de data aceasta nu într-un mod răzbunător, ci cu jind. Este acesta un moment al epifaniei sau al confuziei? Lumina se stinge. În întuneric, toți sunt egali, păcatele lor sunt absorbite de negura timpului și măștile nu le mai sunt de niciun folos.
În al treilea act al piesei, personajele sunt obligate să se recunoască pe ele însele. Oglinda le amintește cine sunt de fapt atunci când se termină carnavalul. În acest moment, deși aliniați unul lângă altul, nu mai există nimeni în afara propriei lor persoane și nu mai au nimic de demonstrat.
În lumina lămpilor, își exprimă, rând pe rând, îngrijorările. Adevărul iese într-un final la iveală, iar resentimentele lor încă există, însă pare să fie prea târziu. Carierele distruse pentru plăceri profane, relațiile autentice trădate de dragul distracției și bunăstarea psihică nu pot fi recuperate prin acuzații și amenințări. Fapta e împlinită, iar timpul nu poate fi dat înapoi.
„Biata omenire. Frumos sfârșit. Trageți clopotele pentru sfârșitul lumii!”
Vorbele lui Iordache sintetizează mesajul, iar printr-o stingere de chibrit spectacolul ia sfârșit. „D-ale

carnavalului” nu țintește să contureze o situație verosimilă, însă sub țesătura satirică a întâmplărilor se ascunde natura ființei umane. Această piesă de teatru ilustrează cum dintr-o minciună poți pica într-alta și cum lanțul greșelilor comise te poate urmări până în pragul nebuniei; o piesă într-adevăr oropsită care nu
pictează un final fericit peste destin, ci îl lasă să se desfășoare exact așa cum este el.
Text: Ana – Lorelei Ionescu (clasa a IX-a), elevă la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Prof.coord. Laura Huiban
Sursa foto spectacol: Teatrul Municipal ”Bacovia”
Comments are closed.