O vezi de la depărtare și parcă îi admiri prezența. Se apropie și o recunoști. Nelipsita spectatoare, consumatoare de teatru din stal, mai exact din rândul cinci. Ai mai văzut-o de-a lungul timpului, așezată cuminte mereu în același loc, emoționată, așteptând să audă gongul. Zâmbește, și poți zări asta chiar și în întunericul sălii, pentru că e acel tip de zâmbet sincer, fericit, copilăresc, care luminează sala. Doamna îți câștigă încrederea de la bun început, e elegantă, stilată, pare că se respectă pe sine și, mai mult decât atât, pare că respectă munca artiștilor pe care tocmai urmează să îi vadă.
Se întâmplă ca tu să ai loc în rândul șase, exact în spatele doamnei mai sus menționate. Aștepți și tu exact același lucru, în exact același mod. Prin urmare, într-o mai mică sau mai mare măsură deja s-a realizat schimbul de energii pe care teatrul trebuie să-l producă.
Se stinge lumina. Se aude gongul. Se deschide cortina. A început spectacolul. Auzi cum doamna răsuflă ușurată, extaziată de magica deschidere a cortinei. Eviți, într-un fel sau altul, fericirea ei care pare să escaladeze rândurile întregi de scaune ale sălii și te concentrezi pe spectacol.
Acțiunea piesei se derulează în acel crescendo dramatic specific, actorii intră rând pe rând în scenă la momentul lor și, în plină secvență de romantism, începi să vezi scena la o dimensiune redusă, parcă ținută în mâinile femeii din fața ta.
Cum, filmează? Nu numai. Doamna mai face și poze pe lângă videoclipuri. Unele chiar cu blitz, pentru că își dorește să surprindă în detaliu fiecare grimasă de pe chipurile actorilor.
Doamna este însoțită de o prietenă, căreia îi șoptește chicotind după fiecare poză reușită. Prietena îi răspunde cu un zâmbet în loc s-o oprească. Te gândești că poate împart după spectacol pozele. Da, într-adevăr, s-au gândit să nu deranjeze amândouă cu telefoanele, una dintre ele și-a sacrificat calitatea amintirilor digitale, se va mulțumi să primească pe Whatsapp niște fotografii după spectacol.
O ignori, începi să poți vedea pe deasupra telefonului dumneaei. La urma urmei, să îi strici omului chiar așa bucuria?
S-a închis cortina, s-a terminat spectacolul. Simți cum tot muntele acela de fericire și extaz al doamnei a devenit dezamăgire, agonie. Sau doar ți se pare? …ți se pare. La reverență, speranța fanei care își reapucă telefonul pentru o poză de final cu artiștii favoriți reapare, așa cum o face și zâmbetul ei. Știe ce vrea, nu se joacă, a venit hotărâtă de-acasă.
În ultimele secunde, reușește să se elibereze de ecran și aplaudă cu tot sufletul, rapid. Și-a dus la bun sfârșit misiunea, pleacă acasă împăcată. Mâine are de printat și de pus poze în ramă.
Oare chiar este atât de greu, imposibil chiar, să ne dezlipim de telefoane pentru două ore, atât cât durează, în medie, un spectacol de teatru?
Vă place spectacolul atât de tare încât vreți neapărat să îl puteți revedea? Mergeți la fiecare reprezentație a sa și vă garantez că vă va face mai mare plăcere decât să urmăriți o înregistrare de pe telefon.
În plus, v-ați gândit vreodată cât de incomod v-ați simți dacă cineva v-ar filma în permanență în timp ce munciți?
Vă recomand, vă rog chiar, să vă puneți toate aceste întrebări de acum încolo, înainte de a intra în sală, și să vă bucurați simplu de spectacol, fără telefon. Nu vă mai digitalizați amintirile, sentimentele, viața. Anumite lucruri trebuie să rămână în suflet, nu stocate pe un hard disk.
Ioana Bitire, clasa a XII-a, elevă la Colegiul Național ”Vasile Alecsandri” și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
(Foto: Guliver/Getty Images)
Comments are closed.