Pornisem către Palatul Copiilor Bacǎu, pentru cursul de Jurnalism. Când să intru în clădire, am observat că de talpa papucului meu se lipise o… frunzǎ. M-am întrebat pentru o clipă cum a ajuns acolo, dar am uitat repede de ea. După ce am intrat în clasǎ și m-am așezat în bancǎ, am descoperit, însă, că era în continuare cu mine, așa că i-am povestit doamnei profesoare de frunza care m-a ”urmǎrit” pânǎ la jurnalism și ea mi-a zis sǎ o pun pe foaie… ca sǎ stea şi ea cu noi… și mi-a mai spus că aș putea să scriu o poveste despre noua mea prietenă.
Și, pentru cǎ iubesc natura, n-am putut sǎ arunc frunza, așa că am așezat-o pe pupitrul de ştiri și m-am gandit la un nume bun pe care aș putea să i-l dau. Am decis să îi spun ”Doamna Frunzǎ”. Nu-i aşa cǎ e un nume bun? ”Poate e animalul meu de companie!”, m-am gândit. Glumeam! O frunzǎ nu poate fi animal de companie, nu–i aşa? ”Dar ce ar putea să fie o frunză care te însoțește mereu?”, m-am mai întrebat. Și atunci am decis să am răbdare și să văd ce se va întâmpla, poate că vom deveni cei mai buni prieteni. Eu și Doamna Frunză. Eu şi Natura!
Dupǎ ce am ieşit de la Jurnalism, am vǎzut frunza zburând pe geam după mine.
– Bunǎ!. Spuse Doamna Frunză.
– Salut! De ce m-ai urmǎrit? Am întrebat-o eu curios.
– Pentru cǎ am vrut sǎ vǎd şi eu viaţa voastrǎ, a oamenilor.
– Bine. Dar de ce pe mine?, am insistat.
– Pentru cǎ… eu am cǎzut lin din copac iar tu m-ai luat pe talpa papucului tǎu!, spuse frunza supǎratǎ.
-Ah, da! Dar credeam cǎ frunzele nu sunt vii.
– Este un secret! Trebuie să fii atent ca să îl descoperi, îmi rǎspunse frunza.
– Am înțeles, voi încerca să privesc mai atent în jurul meu, am spus, puțin rușinat. Vrei sǎ mergi cu mine la o plimbare în parc?, am întrebat-o pe noua mea prietenă, care a acceptat imediat propunerea mea, ca și cum asta și aștepta de la mine.
Când am ajuns în parc, Doamna Frunză mi-a arǎtat un copac, înconjurat de frunze galbene și roșii.
– Uite! Asta numim noi ”casǎ”, mi-a spus.
– Copacul e casa ta?!
– Da, dar atunci când oamenii taie copaci, noi nu mai avem unde trǎi şi murim.
– Ce trist!
– Dar sunt bine acum! Mai ales că m-ai adus înapoi acasă. Hai sǎ-ţi spun secretul pe care nu îl ştii despre mine, ca să înțelegi de ce sunt vie: eu sunt, de fapt, Mama Naturǎ!
– Oh, acum are logicǎ! Fiindcǎ o singură frunzǎ nu poate mişca, dar Mama Naturǎ, da.
– Nu e cine ştie ce secret, trebuie doar…
– Să fiu atent, am reținut… Dar până la urmă… tu mi-ai ascuns cǎ eşti de fapt Mama Naturǎ!
– Pânǎ la urmǎ, nimeni n-a mai stat de vorbă cu mine.
– Serios?
-Da!, spuse ușor tristă Mama Natură, care era, de fapt, numele adevărat al Doamnei Frunză.
Vorbeam deja ca doi vechi prieteni, așa că am îndrăznit să o întreb ceva mai personal.
– Nu e cam ciudat?, am început.
– Ce sǎ fie ciudat?
– Tu ai cǎzut din copac…
– Da…
– Și… nu te-a auzit nimeni?!
– Ăăăă….
– Toamna, când cazi din copac, nu te aude nimeni?
– Pǎi… când mǎ lovesc de pǎmânt mǎ aud oamenii, dacă e foarte multă liniște… Doar că ei vorbesc mereu foarte mult și foarte tare… Iar când sunt pe pǎmânt eu tac, pentru că am altceva de făcut… Șiii… Dar tot nu mi-ai spus cum te cheamǎ. 🙂
-A, da! Pe mine mǎ cheamǎ Stefano.
– Stefano? De ce nu ”Ștefan”?
– Pentru cǎ sunt italian.
– Oh, are sens. Din păcate, trebuie sǎ plec acum. Stefano!
– De ce, Doamnă Frunză? Ah, pardon, Mamă Natură.
– Vine iarna şi trebuie să avem grijă de pământ să nu moară de frig, trebuie să îi țin de cald.
– Și cum faci asta?
– Păi… împreună cu surorile mele frunze pregǎtesc pǎturi… Asta facem când coborâm pe pământ în fiecare toamnă.
– Oh, are sens acum. Deci de asta cad frunzele toamna din copac, să protejeze pământul de frig pe timp de iarnă.
– Exact, dar nu toată lumea înțelege asta, nu toată lumea înțelege că totul are sens în natură.
– Oh… Poate dacă Mama Natură ar fi și prietena lor… ar înțelege, Doamnă Frunză!… O sǎ ne mai vedem, nu-i aşa?
– Desigur, poţi sǎ mǎ vizitezi, la primăvară!
– Chiar pot?
– Da! Doar că atunci o să mă vezi în copac și o să am altfel de haine, verzi. Dar sunt sigură că ai să mă recunoști.
– Și la varǎ ne putem întâlni?
– Da! Tot acolo, acasă, în parc. Dacă nu vor fi tăiați copacii…
-…. La revedere, Doamnă Frunză!
– La revedere, Stefano!
Se lăsa întunericul, aș că am lăsat-o și eu pe Doamna Frunză, lângă copac, împreună cu surorile ei, ca să pregătească păturile pentru iarnă. Și am plecat spre casă, cu vocea ei în minte: ”Dacă nu vor fi tăiați copacii…”. Nu înțelegeam, de ce ar dori cineva să taie copacii?… Dar înțelegeam în sfârșit de ce am întâlnit-o eu pe Doamna Frunză. Ca să vă pot spune această poveste, despre legătura de prietenie dintre un om și Mama Natură. Care se întâmplă atunci când ești atent. Dacă puteți să credeți asta. Eu cred.
Stefano Cassotta, elev, în clasa a III-a, la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Comments are closed.