E duminică şi din nou păşesc pe primul culoar al spitalului, Secţia de Ortopedie. Ca de fiecare dată, fac întâi câteva ture, trăgând cu ochiul în saloanele cu uşa deschisă. Mirosul mâncării se simte din nou, am ajuns la ora mesei. Îmi fac curaj şi intru în salonul 105. Mai multe doamne mă privesc, ştiind deja cu ce scop am venit. Una dintre ele mă cheamă aproape şi-mi dă o pereche de şosete mai grosuţe spunându-mi să o încalţ pe femeia din faţa ei, care plângea de frig: o bătrânică firavă, cu şiruri de lacrimi pe obrajii brăzdaţi de ridurile bătrâneţii, cu mâinile vinete de lovituri, aspre, uscate ca de un ger năpraznic.
Se uită la mine, dând să se acopere cu cearşaful, de frică, neştiind ce vreau de la ea. Îi descopăr încet picioarele strânse, încleştate unul peste altul, şi îi pun şosetele, apoi o acopăr cât mai bine cu pătura, să se încălzească. Mă prinde cu amândouă mâinile de mâinile cu care îi duc cearşaful aproape de faţă şi mi le sarută, apoi bufneşte în plâns, repetând de câteva ori “Mulţumesc”. Mă ţine în continuare strâns de mână şi-mi spune că e singură, că la toată lumea vine cineva, numai la ea nu. „Cu ce am greşit oare în faţa lui Dumnezeu să primesc asta?”, repetă încontinuu. Se întreabă dacă a fost un om atât de rău în această viaţă. Plânge.
Din fundul salonului se aud voci ale doamnelor care o privesc dezamăgitor, spunându-i că a primit ceea ce merită, un tratament pe care, susţin ele, l-ar fi aplicat şi ea copiilor ei. De aceea e singură acum.
O privesc cu lacrimi în ochi şi mă gândesc că nu e posibil. Atâta indiferenţă, dar şi câtă răutate. Doamnele nu mai contenesc poveştile cu vizitatorii. Zâmbete pe faţă. Oameni care aleargă să le faca toate poftele. Bătranica nu are nimic, decât o cană de apă de la chiuveta din cameră. Nu doreşte să-i dau nimic, nici măcar un colţ de pâine. E doar mulţumită pentru şosete şi atât. Îmi spune să caut sub pernă. Are câţiva bănuţi pe care i-a luat în grabă cu ea la venirea Ambulanţei. De câteva zile nu mai dă de ei, iar ea nu se poate ridica. Se gândeşte că a rămas şi fără ultimul leu, însă punguţa legată bine la gură era băgată în faţa de pernă. Îmi mulţumeşte până la lacrimi. Credea că e pierdută la fel ca ultimul ei bănuţ de pâine. Îi număr. Sunt doar 9 lei. Singurii ei bani din casă. Îi pun înapoi sub pernă pentru a-i şti în siguranţă. Mă aşez lângă ea pe pat şi scot din sertar două felii de pâine, pe care i le dau. Îi era foame, cu toate acestea îmi întinde una dintre feliile ei din mână. O refuz cu câteva lacrimi în ochi şi o îndrum să le mănânce, dar îmi spune că pe una o va mânca mai târziu. Mă dezlipesc de patul înconjurat de singurătate, o privesc în ochi şi-i spun că voi mai reveni, iar un ultim zâmbet îi este singurul ei “rămas bun”.
Părăsesc camera, dar şi spitalul. Consider că e destulă nostalgie pentru o singură zi.
Diana Mariana Puiu, elevă în clasa a X-a la Colegiul Naţional Pedagogic “Ştefan cel Mare”, membră a Grupei New Press a Cercului de Jurnalism de la Palatul Copiilor Bacău.
Diana este de asemenea voluntar FSC la Spitalul Judeţean Bacău.
Be First to Comment