Îmi amintesc cu bucurie când am pășit prima dată în această casă. Era ca o lume de basm: parcul aproape, împrejmuit cu trandafirii ce se cățărau pe gard ca și cum ar fi vrut să ajungă cât mai repede la cer. Am ridicat ochii iar deasupra mea se înălța maiestuoasă casa în care aveam să-mi petrec nouă ani de zile, Casa de Copii ”Sf. Maria” Barați, locul în care se leagă prietenii și fiecare copil devine fratele celuilalt iar în mojlocul nostru dăinuiește zilnic Tatăl nostru din ceruri, împreună cu mama Sa și a noastră.
În curând vor fi nouă ani de când eu, Moraru Larisa Andreea – am 16 ani și sunt în clasa a IX-a, la Colegiul Pedagogic ”Ștefan cel Mare” din Bacău – și frații mei mai mici, Bianca și Mario, care sunt gemeni (au 11 ani și sunt în clasa a V-a) și Sebastian (are 13 ani și este în clasa a VI-a, nouă ani de când suntem aici.
Fiecare clipă pe care am petrecut-o în Casă a fost ca o picătură de apă care trebuie să umple paharul, dar există o ultimă picătură care-l face să se reverse. În această ultimă picătură s-au adunat de-a lungul anilor supărările, tristețile, dorul de părinți și de cei dragi, dorul de prietenii de care eu m-am legat iar apoi au plecat ca niște păsări călătoare. Pot spune că în acest ”pahar” au fost mai multe bucurii decât supărări, tristeți sau alte lucruri negative.
Să nu credeți că, aici, noi, copiii, suntem singuri. De noi au grijă ”mâinile lui Dumnezeu”, care sunt măicuțe catolice. Ele sunt șapte în total și trebuie să facă față la aproximativ 50 de copii. Pot spune cu sinceritate că niciodată nu s-au plâns de noi sau de faptul că au grijă și că trebuie să ne întrețină. Nu! Zi de zi depun suflet, multă iubire, dragoste, răbdare și ”mâini bătătorite”, nu de munca la câmp sau de alte lucruri, ci de faptul că aceste mâini au fost bătătorite de însuși Dumnezeu, pentru a ne arăta cu adevărat că ele nu stau degeaba, ci au grijă ca noi să avem un trecut pe care să nu-l uităm niciodată, un prezent bun și un viitor realizat.
Cu toate că mulți dintre copiii din Casă nu țin legătura cu părinții sau țin legătura sau nu-i mai au pe lume, surorile (măicuțele) sunt ca și ei. Ele îi întruchipează pe părinții noștri iar noi nu le mai simțim atât de mult lipsa.
Față de alte case de copii, noi avem o situație destul de bună: avem ce mânca, cu ce ne îmbrăca, mergem la școală iar viitorul ne este asigurat. Aici mi-am găsit cu adevărat fericirea, dar nu numai fericirea. Prin faptul că sunt la Casă, sunt o persoană educată, prietenoasă, respectuoasă și, nu în ultimul rând, credincioasă, căci nimic nu se face fără Dumnezeu. Am foarte mulți prieteni, iar unii dintre ei mă susțin cu adevărat în ceea ce fac. În mâinile lui Dumnezeu suntem cu toții iar noi suntem ai Lui și El, al nostru.
Larisa Andreea Moraru, 16 ani, clasa a IX-a, elevă a Cercului de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Be First to Comment