Pe 20 decembrie, Centrul de Cultură ”George Apostu” din Bacău a omagiat 90 de ani de la nașterea artistului George Apostu, ”unul dintre cei mai importanți sculptori ai celei de-a doua jumătăți a secolului XX”, născut în comuna băcăuană Stănișești.
Invitat al evenimentului, criticul de artă Iulian Bucur, șeful Muzeului de Etnografie al Complexului Muzeal ”Iulian Antonescu”, a făcut o prezentare a momentelor importante ale vieții lui George Apostu și o analiză a operei sale, care poate fi împărțită în patru teme mari: ”Tați și fii”, ”Fluturi”, ”Lapone” și ”Criști”.
”Spunea George Apostu că sculptura este ritm. Nu este primul care spune lucrul acesta, Fericitul Augustin a spus că muzica este știința ritmului bun și cumva există un fir între acest gânditor de la sfârșitul Antichității și George Apostu al nostru de la Stănișești, care își pune mereu problema ritmului.
Viața noastră nu este altceva decât o inserare în ritm și totul este ritm în viața noastră și dacă reușim să înțelegem ritmul vieții noastre pare-se că putem să trăim… ca Picasso, 92 de ani, ca Michelangelo, 89 de ani… George Apostu poate nu și-a înțeles ritmul inimii și nu a trăit atât de mult, s-a oprit, și este datoria noastră, ca posteritate… Mai avem multe de făcut”, a spus criticul de artă.
Vorbind elogios despre artistul român, Iulian Bucur a concluzionat că Bacăul ar trebui să facă eforturi să recupereze toate lucrările lui George Apostu.
”Astăzi, când arhivele s-au deschis, și putem să culegem tot ce s-a scris despre Apostu, astăzi, când ne este destul de ușor să ne învârtim pe pământul acesta cu ajutorul calculatorului și să găsim tote lucrările care sunt răspândite pe toate meridianele și paralelele acestui glob pământesc, ar trebui să le-adunăm cumva și să existe un loc, frumos, virtual sau real, în care să ne putem plimba în fiecare zi, ca într-o grădină a Paradisului, printre operele, desenele, fotografiile, sculpturile, printre cuuvintele pe care le-a rostit el sau le-au rostit alții despre el și în felul acesta poate să devenim mai buni și mai adevărați și cine știe poate chiar mai fericiți.”, a spus criticul de artă Iulian Bucur în finalul prezentării sale.
Ultima expoziție personală a lui George Apostu în Bacău a fost în 1979. În 1982 părăsește România, iar în 13 octombrie 1986 moare, la Paris.
„Apostu îmi creează o emoție complicată care este instabilitatea”
Sabina Tudor: Ce nu v-a plăcut la George Apostu?
Iulian Bucur: A crezut cu naivitate în ceva. Toți artiștii români trăiesc o iluzie că undeva, poate în altă parte decât aici, vor fi acceptați și admirați.
Și George Apostu a crezut în această iluzie că în altă parte va fi la fel de admirat și la fel de iubit. Din păcate, s-a dovedit că departe, dincolo, în altă parte, e mult mai greu decât aici. Acesta este singurul păcat pe care i-l pot imputa lui George Apostu. Dar este un păcat pe care îl au toți artiștii români. Chiar și Brâncuși a crezut, și el a plecat, crezând în această iluzie. Din fericire, pentru el această iluzie cumva s-a conturat și a devenit realitate. Pentru George Apostu, din păcate, nu.
Sabina Tudor: Ce emoții credeți că exprimă arta lui Apostu?
Iulian Bucur: Cred că rațiunile se pot exprima în cuvinte și, într-adevăr, altele plastice exprimă și rațiuni și exprimă și sentimente. Atunci când e vorba de sentimente, atunci le putem numai numi fără să le putem transforma într-un discurs. Așa că, uneori, sculptura lui Apostu îmi creează o emoție complicată care este instabilitatea. Îmi cere să mă comport… Corpul meu, corpul dumneavoastră… trebuie să faceți acest exercițiu să vedeți că trebuie cumva să copiați la modul spiritual, la modul mental, felul în care stau lucrările. Și veți vedea că există o suferință a corpului dumneavoastră, o suferință care uneori se cheamă ”frumusețea”. Borges a spus că frumusețea este o senzație fizică. În prezența lucrărilor lui George Apostu, această frumusețe – senzație fizică devine aproape durere, pentru că al meu corp spiritual trebuie să stea și drept, și îmbrățișat și în toate felurile pe care le poate cuprinde și le-a exprimat George Apostu în sculptura sa.
Sabina Tudor: Dacă ar fi fost George Apostu aici, de față, ce i-ați fi spus?
Iulian Bucur: Există multe locuri pe care încă nu le cunoaștem despre George Apostu. Nu-i știm copilăria, nu știm nimic despre el, despre George Apostu copil. Când suntem copii, suntem totul. După aceea începem, așa, să se rupă din noi bucățele și devenim niște oameni banali și simpli. Dar când suntem copii, suntem totul și aș fi vrut și aș vrea să știu despre acest copil care a fost George Apostu. Cum a fost? Și cred că și pe dumneavoastră v-ar interesa exact același lucru, nu? Pentru că atunci când suntem copii, suntem totul.
Sabina Tudor: Posteritatea lui Apostu. Ce credeți că îi datorează?
Iulian Bucur: Îi suntem datori lui George Apostu. Îi suntem datori pentru că a făcut cumva ca numele nostru, al românilor, să ajungă în foarte multe locuri din lume. Și întâlnirea noastră, iată, discuția asta dintre noi face parte din această postumitate. Peste o mie de ani cineva va găsi niște vorbe, undeva la capătul universului. Știți, vorbele noastre, acum, tocmai au plecat spre departe și vor ajunge undeva unde nu mai există spațiu. Și de acolo le va culege cineva și cel care le va culege va zice: ”Iată, aceasta este postumitatea lui Apostu, o discuție între o fetiță și un bărbat.
Text: Sabina Tudor, elevă la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Foto credits: Tudor Avădani (clasa a V-a), elev la Cercul de jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Comments are closed.