INTERVIU / Regizorul Ciprian Huțanu: “Cea mai mare dorință a mea e să simt oamenii fericiți în jurul meu”

Pe data de 30 ianuarie 2021 am participat la avanpremiera spectacolului “Motanul încălțat“, după Charles Perrault, montat la Teatrul Municipal „Bacovia” de  regizorul Cipran Huțanu. Premiera  a avut loc pe 31 ianuarie 2021, ambele reprezentații s-au jucat cu casa închisă.

               Mie mi-a plăcut spectacolul foarte mult, a fost inedit prin felul în care a fost pus în scenă, amuzant, iar personajele, spre marea mea uimire, nu au avut replici obișnuite, ci au simulat comunicarea folosind “franțuzisme” și onomatopee, producția fiind una nonverbală. Motanul încălțat a fost și personaj dar și povestitor. Păpușile păreau că sunt ființe reale. Decorul cu proiecții video, jocul scenic al actorilor, costumele, luminile și muzica, toate m-au prins într-o frumoasă poveste de epocă, plină de culoare. A fost o experiență foarte interesantă.

               Din fericire, am avut posibilitatea ca după spectacol să iau un interviu regizorului ieșean Ciprian Huțanu care, pe lângă regie, a făcut și adaptarea textului, scenariul și ilustrația muzicală a acestei piese de teatru.

• Bună seara! Mă numesc Alexandra-Maria Șuștac, sunt elevă la Școala Gimnazială nr. 10 Bacău, în clasa a III-a, la Cercul de Jurnalism de la Palatul Copiilor Bacău și vreau să vă adresez câteva întrebări.
• Bună seara! Sunt Ciprian Huțanu, profesor universitar la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, predau Arta animației și, când mai am timp, mai fac și regie de teatru.

”Asta doresc eu, ca regizor, ca atunci când iese spectatorul din sală

să se gândească la ceva”

Alexandra-Maria Șuștac: Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru teatru și când ați luat-o în serios? Părinții dumneavoastră v-au susținut?

Ciprian Huțanu: (Râde) A fost greu, am descoperit pasiunea „pe drum” și tot „pe drum” au început să mă susțină și părinții mei, pentru că ei știau prea puțin despre această profesie și, ca orice părinte, își dorește ca propriul lui copil să termine ceva așa … foarte dorit de toată lumea.

Pe vremea când eram eu copil, toți părinții își doreau să ajungă copiii lor medici, ingineri. Acum, voi aveți alte orizonturi. Fiul meu, de exemplu, vrea să ajungă astronaut, la NASA, oriunde, și nu în staff-ul de 400 de oameni care sunt la NASA, el vrea printre cei trei care pleacă cu racheta, și mama lui i-a explicat că nu o să îl lase și încă negociază, să știți, treaba asta.

În ce latură a lumii teatrale vă regăsiți mai mult, ca actor sau ca regizor? De ce?

Evident că în zona artei de animație mă regăsesc cel mai mult, dar eu am ales întotdeauna să nu fac doar artă de animație și atât, adică să animăm obiecte, păpuși, și atât. E foarte importantă combinația dintre arta dramatică, arta cu actori vii, și cea de obiecte, și exact acest lucru ați văzut voi astăzi, o combinație de actori și păpuși, de elemente animate care trimit undeva spectatorul cu gândul, pentru că asta e ideea, cred eu, și asta doresc eu, ca regizor, ca atunci când iese spectatorul din sală să se gândească la ceva. Dacă nu se gândește la nimic atunci ori spectacolul este nereușit, ori spectatorul s-a gândit la altceva.

”Ce e o păpușă? E un om?”

Care a fost principala provocare sau dificultate în realizarea acestui spectacol?

COVID-ul care ne-a chinuit pe toți și ne chinuie în continuare. A trebuit să întrerupem repetițiile de două ori din cauză că au fost câțiva suspecți și chiar câteva persoane infectate în staff-ul tehnic, la ateliere, și a trebuit să întrerupem ca să nu riscăm și noi ceilalți să ne îmbolnăvim. Din această cauză, am lucrat fragmentat, foarte fragmentat, cu distanțe foarte mari între perioadele de lucru și treaba asta, întâmplarea asta, a chinuit foarte mult trupa.

Ce m-am bucurat eu foarte tare e că nu a cedat nimeni, pentru că mi-a fost frică că o să cedeze cineva, dar nu s-a întâmplat asta și mă bucur foarte mult, le mulțumesc actorilor de la Teatrul „Bacovia” Bacău.

Deși pare simplu, ce înseamnă de fapt să dai viață unei păpuși astfel încât să devină un personaj?

E foarte simplă treaba asta. Ce e o păpușă? E un om? Nu. E un obiect care e construit într-un fel, dar dacă îl lași pe scaun sau pe masa de lucru, el este un obiect colorat care seamănă cu Albă ca Zăpada, cu Făt Frumos, cu ce vrei tu, e un obiect, da?

Când începi să îl manevrezi în scena de păpuși, când încep actorii să îl mânuiască el poate deveni un personaj, dar nu este personaj decât atunci când tu nu te uiți deloc la cel care manevrează păpușa. Când tu ești absorbit de păpușă atunci e primul semn că ăla e personaj. Dacă tu nu reușești să te uiți la păpușă și te uiți la altceva, e clar că acolo nu se întâmplă ce ar trebui să se întâmple, dar asta rămâne între noi (zâmbește).

”Fără plăcere ești ratat în orice profesie”

Ce reprezintă pentru dumneavoastră un actor bun, un actor de performanță?

Foarte multe cunoștințe, experiență dacă este e binevenită, răbdare, plăcere de a lucra în meseria asta, fără plăcere ești ratat în orice profesie, de aceea e foarte important să îți alegi profesia corect, să știi ce-ți place ție, să faci ceea ce îți place și să lucrezi cu plăcere. Când lucrezi cu plăcere atunci vin și rezultatele și de aici, de la bucuria de a lucra, combinată cu multă muncă, mai ales în animație de tehnică și de rafinament în lucrul cu obiectul animat, deci cu păpușa, se ajunge la ceea ce toată lumea numește performanță. Deși e greu de explicat, nu o poți vedea decât la cei care ajung să atingă performanța. E o întrebare foarte relativă și toată lumea vorbește despre performanță dar nu toată lumea face performanță.

”Spectacolul non-verbal presupune mai multă atenție,

mai multă căutare în a transmite un mesaj simplu”

De ce vă atrage această zonă a teatrului non-verbal?

Pentru că poți să te adresezi absolut oricărui om de pe planeta asta cu teatrul non-verbal și mai este un motiv foarte simplu: în teatrul vorbit, vorbirea este de fapt o formă de a transmite un mesaj. Eu vreau să îți spun ție că îmi este foame și o spun în modul cel mai simplu posibil: “Îmi este foame! Ai ceva să îmi dai să mănânc?”. Și tu îmi dai sau nu, dar primești acest mesaj repede.

În viața de toate zilele noi folosim formula cea mai simplă de a transmite un mesaj: vorbim. De la maimuță, când ne-am transformat în oameni, zic anatomiștii, sau de la Dumnezeu când am coborât pe pământ, zic cei spirituali, noi am inventat vorbirea, ca să putem să comunicăm repede, că asta e viteza, asta e problema noastră, a devenit o problemă, cred eu, viteza asta cu care vrem să facem totul și de obicei lucrurile frumoase tocmai că nu se fac în viteză.

Spectacolul non-verbal presupune mai multă atenție, mai multă căutare în a transmite un mesaj simplu. Provocarea e că nu folosești cuvinte și trebuie să cauți alte pârghii, alte instrumente prin care să fie mai simplu să transmiți acel mesaj.

Cel mai la îndemână este gestul. Dacă eu vreau să spun că “Îmi este foame” și nu pot să-ți spun, nu pentru că am limba tăiată, ci pur și simplu pentru că îmi propun eu să nu spun cu cuvinte pentru că așa am stabilit, caut cel mai simplu mod prin care îți explic ție că mi-e foame și atunci există semnul ăla simplu printre acele mii de semne care se pot găsi ca să arăți acel mesaj că îți este foame. Dar tu trebuie să îl cauți ca actor, că asta e datoria ta, ca regizor mai ales, să îl alegi pe cel pe care îl înțelege toată lumea și este un semn foarte simplu, pe care îl înțeleg toate popoarele. Uite-așa faci la burtică și dacă mai faci și ochii un pic așa dați peste cap, atunci celălalt te întreabă: “Nu-i așa că ți-e foame? Vrei să îți dau ceva de mâncare?”. Vezi, e deja un semn și e o primă formă de teatru non-verbal.

Și de aici, uite-așa muncești multe luni de zile și ajungi la un spectacol precum e “Motanul încălțat”, care nu e non-verbal în adevăratul sens al cuvântului, non-verbalul fără onomatopee este plat, e un pic sec, așa un pic “fără gust”. În general non-verbalul se „împănează”, se amestecă cu onamatopeele sau cu niște cuvinte care sună într-un fel sau în altul, cu niște cuvinte neinteligibile cum au fost la noi, niște franțuzisme, care să știți că nu au fost întâmplătoare.

De ce nu s-a simulat o vorbire în limba engleză sau în limba maghiară?

Pentru că povestea este din spațiul cultural francez și a fost culeasă, pentru că nu se știe când a fost inventată, dar a fost culeasă într-o perioadă de glorie a Franței, cel puțin așa zic francezii, în perioada lui Ludovic al XIV –lea, așa zis Regele Soare de care sigur ai auzit sau de care o să auzi sigur la istorie.

E foarte frumoasă acea perioadă, e perioada în care se presupune că s-au desfășurat cei trei muschetari, care de fapt erau patru, și asta își dorea de fapt Motanul încălțat, să fie un muschetar, asta e povestea ascunsă din spatele “Motanului încălțat”, că motanul își dorea să devină muschetar și regele s-a miluit așa la sfârșit și mi se pare că l-a făcut muschetar.

Ți s-a părut sau nu?

Da.

Înseamnă că mi-a ieșit treaba asta, apreciez (zâmbește).

”Pandemia m-a afectat… aproape în cel mai dureros mod posibil”

Cum v-a afectat pandemia activitatea și creativitatea? Ce soluții ați găsit?

Pandemia m-a afectat… aproape în cel mai dureros mod posibil, dar am trecut prin această experiență cu profesionalism, cred eu, și după un principiu foarte simplu: atunci când sunt acasă – sunt acasă și mă comport ca un om care este la el acasă – iar atunci când vin la teatru, la locul meu de muncă, problemele mele rămân acasă, și trebuie să fiu un profesionist până la capăt pentru că la teatru se așteaptă să fii un profesionist, nu sunt întrebat cum sunt afectat de pandemie, și am fost foarte, foarte afectat… eu am pierdut pe cineva foarte drag mie.

Care este dorința dumneavoastră cea mai mare?

Cea mai mare dorință a mea e să simt oamenii fericiți în jurul meu, dacă se poate în special familia mea, dar în general oamenii fericiți în jurul meu, și, cu o notă de ușor egoism, simt nevoia să știu că acei oameni sunt fericiți măcar un pic și datorită mie.

”Am 14 sertare cu proiecte”

Ce spectacole mai pregătiți? Ce proiecte de viitor aveți?

Am 14 sertare cu proiecte, vreo două le-am pierdut, sertarele cu tot cu proiecte, nu știu unde le-am pus și cred că nu-mi ajunge o viață, viața toată, să fac proiectele pe care le am. Până îmbătrânesc de tot, pentru că deja, dacă observi am niște păr alb care e un pic clandestin aranjat pe fața mea, cred că o să mai vină și alte proiecte și nu știu cine o să le mai facă, moștenire nu știu dacă că le las, că nu cred că cineva o să fie interesat, că de obicei cam ce scrie pe acele hârtii sunt niște notițe și numai eu știu să le înțeleg, dacă le citește altcineva nu știu dacă înțelege ceva, sunt chestii foarte personale.

Vreau să fiu sănătos, să fac cât mai multe dintre proiectele mele, dar nu îmi cereți titluri, nume, că nu vă dau

Vă mulțumesc pentru timpul acordat.

Asemenea, mi-a făcut mare plăcere să răspund întrebărilor amândorura (notă: am fost împreună cu colegul meu Tudor Pascu), deși am fost un pic bulversat de anunțul acestei întâlniri, și am zis ce o să vorbesc eu cu acei copii, dar dacă o să mergeți pe această linie a curățeniei voastre, specifice copilăriei voastre, cred că voi o să creșteți și eu nu o să vă mai recunosc, … dar voi o să fiți niște oameni frumoși și vă doresc din tot sufletul să fiți așa.

   Mulțumim