Într-o atmosferă poate ușor atipică pentru un pictor, pe ritmuri de rock, ale formației October Rust, am stat de vorbă cu artista Carmen Poenaru, în atelierul ei, despre viitoarea sa expoziție personală. Deși nu înțelegeam legătura dintre stilul de muzică pe care-l asculta și arta pe care o practică, descoperind-o am realizat că ea însăși, artista, este elementul de legătură între cele două, prin firea sa tumultoasă și energia pe care o pune în muncă. Pictorița Carmen Poenaru va deschide vineri, 28 noiembrie, ora 17.00, la Galeria ”Nouă”, a Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Bacău, Expoziția ”Balcic, Orientul pierdut”, o expoziție – document, care include 30 de lucrări de pictură și grafică, inspirate de povestea și de peisajele miticului Balcic, fost ținut românesc, aparținând în prezent Bulgariei. La vernisaj vor vorbi criticul de artă Carmen Mihalache și universitarul Elena Bulai. Lucrările vor rămâne expuse până în luna ianuarie 2015.
– De ce ați ales să faceți o expoziție pe această temă?
– De ce Balcicul? Și de ce ”Orientul pierdut”? Tot Cadrilaterul, nu numai Balciul, ne-a apartinut din 1913 până în 1940. A fost o perioadă extraordinar de frumoasă în care noi am avut această bucată de pământ, care acum aparține Bulgariei. Fiind o zonă locuită cu preponderență de turci, de tătari, mai puțin de bulgari și foarte puțin de români, în momentul în care românii au ajuns acolo și în mod special pictorii, pentru că pictorii au descoperit Balcicul, au descoperit de fapt o lume orientală, pentru că fiind o populație orientală în zona respectivă, toate tradițiile, casele, atmosfera, plus peisajul, totul era deosebit de ceea ce știau în România. Și au numit-o ”Orientul României”.
Mai târziu, Regina Maria s-a îndrăgostit iremediabil de Balcic și și-a construit un castel acolo, un castel de care era foarte mândră, și pe care îl numea ”Cuibul liniștit”. Asta a atras spre Balcic o întrega pleiadă nu numai de artiști, ci și de scriitori, de oameni de cultură, muzicieni, arhitecți, deci o întreagă colonie culturală s-a mutat la Balcic. La un moment dat s-a deschis chiar un colegiu foarte important unde veneau artiști din țară, din toate domeniile,și predau acolo. Din punctul ăsta de vedere, Balcicul a fost foarte important mai ales în perioada anilor ’20 – ’30, cam până în ’40. El s-a reflectat nu numai în scrieri, dar și în pictură, cu preponderență. Apoi, o perioadă lungă de timp, a fost dat uitării, dar începând cu 2009, doamna Doina Păuleanu, directorul Muzeului de Artă de la Constanța, a deschis o expoziție extrem de valoroasă, de mare amploare și cu lucrări extraordinare, ale tuturor artiștilor interbelici care au pictat, au locuit și unii chiar și-au construit case la Balcic, și a repus pictura românească interbelică înapoi pe postamentul care de fapt îi aparținea. Cu această expoziție a readus în atenția publicului o perioadă din istoria României care de fapt a fost pierdută.
Doamna Păuleanu este singurul specialist în arta interbelică de la Balcic, în special Și a și scris o carte în două volume, care a fost și reeditată, ”Pictori români la Balcic”.
Mai apoi a apărut cartea lui Lucian Boia, ”Balcicul. Micul Paradis al României Mari”, cu Regina Maria, iar de vreo cinci – șase ani încoace Balcicul a revenit într-adevăr în conștiința artei. Artiștii se îndreaptă din nou spre Balcic și sunt foarte mulți care organizează tabere la Balcic. Pentru că are un peisaj absolut deosebit. E adevărat că foarte puține dintre clădirile interbelice au mai rămas, multe au dispărut, unele intră în renovare, altele nu mai sunt, dar atmosfera exotică pe care o are încă și-o păstrează, cu toată modernitatea vremurilor noastre.
– Dar ce a însemnat Balcic pentru dumneavoastră, pentru artistul Carmen Poenaru ?
– Pentru mine a însemnat același lucru. În momentul în care am ajuns acolo… S-a întâmplat să fiu în Constanța în 2009 și tocmai se deschisese această expoziție la Muzeul de Artă de acolo, care e superb, are lumină naturală și toate lucrările erau ca în plain air. Mi-am dorit atunci să merg la Balcic, pentru că am rămas îndrăgostită de pictura interbelică și atunci am zis: ”Dom’le, nu se poate, trebuie să mai existe ceva din Balcicul ăsta, totuși”.
Plecarea mea la Balcic s-a întâmplat însă mult mai târziu, adică de vreo doi ani încoace am făcut vreo cinci drumuri la Balcic, în care am căutat partea veche a Balcicului. În afară de faptul că peisajul nu s-a schimbat, că are malurile alea căzute, de calcar, lumina este ca-n Grecia, deși e Marea Neagră are altă culoare. E o zonă nu neapărat orientală, are și accente mediteraneene, pentru că acolo a fost și colonie grecească, și multe dintre case au arhitectură greacă. Este un colț de lume care are un melanj de culturi adunate, și tătari și greci și turci, care, fiecare, și-au lăsat amprenta, mai ales în arhitectură și în atmosfera locului.
Ce am încercat eu în expoziția asta… am vrut să fac un fel de plimbare prin Balcic, dar nu în partea nouă a orașului, ci am căutat insistent străzile cu case vechi, rămase încă din perioada interbelică. Casele, puține la număr care au mai rămas, restaurate sau nerestaurate, un fel de reconstituire a unor drumuri pe care pictorii înaintași le-au făcut.
Încă mai este geamia veche, pe care o găsești și la Iser, și la Bunescu, e adevărat că nu mai este ea singură pe deal, mai sunt case în jur și mai e câte un bloc din ăla din anii ’50.
În ultima perioadă au apărut foarte multe lucrări cu Balcicul. Multe sunt din port, multe sunt de pe coline și se vede Balcicul jos, pe toată faleza. Ei am încercat un pic să intru în inima lui și chiar să caut anumite detalii, deci cel mai mic colț, cea mai veche clădire, cea mai micuță casă rămasă pe undeva am încercat să o prind în memoria mea și să o imortalizez pe pânză. De aceea, expoziția pe care o propun publicului anul acesta este un fel de expoziție – document pentru că multe dintre aceste case, străduțele cu mici dughene, cu case art nouveau o să dispară la un moment dat, pentru că se construiește enorm de mult în Balcic, acolo se investesc foarte mulți bani iar toate aceste case pline de istorie vor dispărea. Eu sper că nu dar din ce am văzut cam acesta este drumul. În loc să fie refăcute, recondiționate, restaurate, totuși ele se pierd și aș vrea să rămână ca o expoziție – document să-i spun așa.
O parte dintre lucrări sunt din grădina botanică a Reginei Maria, o grădină foarte frumos întreținută, și de la castelul Reginei Maria, emblema acestui oraș. Dar nu trebuie să te aștepți la castel la o atmosferă cum o are Peleșul, ba dimpotrivă chiar e auster, un castel de mici dimensiuni, în comparație cu celelalte case construite pentru Curtea Regală, și care se găsesc împrăștiate în toată grădina botanică de acolo. Este o casă cu accente maure dar are balcoanele tipic turcești, în interior baia este turcească. Este adevărat că în acea perioadă Regina Maria s-a refugiat într-un fel sau altul la Balcic, pentru că era o situație destul de neplăcută din viața ei, în care Carol al II-lea conducea țara, și nu neapărat că a fost exilată la Balcic dar s-a retras acolo pentru că se simțea foarte bine. Ea n-a fost numai regină, ea a fost și poetă și pictoriță, de asemenea era cea care patrona Asociația Artelor și a fost persoana care a reușit să creeze într-un sat cum era Balcicul o societate artistică foarte importantă, care a lăsat secolelor următoare valori extraordinare, mai ales în domeniul artei plastice. Din aceste motive am ales Balcicul.
-Spuneți că ați descoperit Balciul de mai mulți ani. De ce tocmai acum deschideți această expoziție?
– Lucrurile trebuie să se sedimenteze, trebuie să știu ce fac. Nu mă duc la Balcic și mă apuc de pictat. A trebuit să mă gândesc ce doresc de la Balcic, ce anume vreau să surprind, ce tendință vreau să dau acestei expoziții. Că nu e numai să pictezi un peisaj frumos. Un peisaj frumos îl găsești și aici, nu trebuie să bat drumul până la Balcic. Dar mi-am dorit să fac asta și m-am întors de câte ori am avut ocazia, ca să studiez acest loc, pentru că într-adevăr are o magie a lui și asta am încercat să înțeleg, ce anume au descoperit alții și de ce îmi place mie așa de mult. Mi-am dorit să fac Balcicul altfel. Am văzut multe lucrări în ultima perioadă, sunt tabere anuale, și primăvara și toamna, cu artiști care merg la Balcic. Mi-au plăcut lucrările lor dar știi ce lipsea? Lumina. Lipsea un element foarte important. E o lumină pe care n-o găsești niciunde în altă parte.
-De cât timp lucrați pentru expoziția ”Balcic, Orientul pierdut”?
– Lucrez de mult. Pentru că nu înseamnă că lucrezi doar din clipa în care pui mâna pe pensulă. Lucrezi de când îți vine ideea. De anul trecut m-am hotărât. De atunci am început să-mi fac documentație, să-mi fac schițe. Ultima dată am fost acum în septembrie. Am mai fost o dată în mai. Și anul trecut în septembrie. M-am tot dus. Am făcut febră musculară tot umblând. Asta înseamnă tot lucru. Deci atunci când procesezi, când stai acolo, când privești în jurul tău și încerci să captezi ce anume îți spune locul ăla, atmosfera, când observi. E un fel de muncă de documentare, de cercetare pe care o faci. E ca atunci când lucrezi la o carte. Îți definești ideile, îți pui în ordine ce vrei să faci și pe urmă ele lucrează, se decantează. În momentul în care începi să lucrezi știi deja ce vrei să faci, cum decurge de la o lucrare la alta dialogul dintre lucrări și acel fir roșu care le leagă și este ca un demers, ca un drum pe care îl parcurgi, începând de la prima lucrare, până la ultima este ca o carte, ca o narațiune. Ei, în momentul în care te apuci de lucru știi exact ce vrei și cum conduci firul ăsta roșu ca să creeze un dialog nu doar între lucrări dar și între lucrări și public. Și aranjarea, panotarea lor e foarte importantă, trebuie să decurgă în același demers pe care l-ai început în momentul în care te apuci de lucru.
– Ce așteptări aveți de la această nouă expoziție?
– Ce așteptări să am? Să vină toți prietenii mei, să ne veselim ca în fiecare an, să ne simțim bine și să le ofer un subiect frumos, pentru că este o perioadă foarte frumoasă a României. E o întoarcere în timp, o poveste frumoasă. În fiecare an am câte o poveste. Acum un an a fost, de exemplu, cu Delta, acum doi ani ”Mystère du noir”, pentru care am colaborat cu Ovidiu Ungureanu, cu fotografie alb – negru. Spun câte o poveste pe an. Întotdeauna mi-am iubit publicul si l-am alintat cum am știut eu mai bine. În rest particip peste tot, la expoziții și festivaluri. Anul viitor voi avea o expozitie foarte importanta la Galați.
A consemnat Claudia Lupu, elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național ”Vasile Alecsandri”, membră Teen Press a Cercului de Jurnalism de la Palatul Copiilor Bacău
Be First to Comment