E luni, ora 07:05. Aştept ca de obicei autobuzul în staţie. Sper să nu întârzie iar. Nici nu termin gândul că Nenea Costică ajunge. Urc în autobuz, Nenea Costică stă şi zâmbește la oamenii care sunt înaintea mea. Ajung în faţa lui şi îi dau abonamentul să-l verifice. Îmi zâmbește politicos şi mi-l dă înapoi. Nenea Costică este un om trecut de 40 de ani, cu părul cărunt, închis la piele şi cu palmele pline de bătături, se vede că a muncit mult pentru a ajunge unde este acum. Îi zâmbesc înapoi şi îmi văd de drum până la locul meu.
Mă aşez şi încep să mă uit prin autobuz. Privesc în jurul meu şi nu văd nimic deosebit, doar feţe triste şi visătoare. Încep să mă uit pe geam, ploaia se scurge șiroaie pe ferestrele autobuzului. Dintr-odată, un sunet neașteptat sparge liniştea. O doamnă de vreo 30 de ani, puţin plinuţă, cu un machiaj drăguţ, ca de ”fetiţă care abia a început să folosească machiajele”, a început să plângă. A aflat că nepotul său a fost diagnosticat cu cancer. Toţii rămănem şocaţi. E o veste la fel ca vremea de afară, tristă şi întunecată.
Trec câteva minute de linişte asurzitoare, apoi autobuzul se opreşte şi urcă un bărbat înalt, bine făcut, cu o geantă de piele neagră în mână. Se aşează în faţa mea şi îl privesc tot restul drumului. Mi se pare foarte cunoscut. O faţă pe care am mai văzut-o undeva.
În timp ce mă gândesc la acest om, și la viața lui, pe care încă nu o deslușesc, autobuzul ajunge la destinaţie. Cobor și eu şi îmi pun întrebarea: ”Ce se va întâmpla mâine în acest autobuz?”.
Paul – Andrei Pătlăgică, 16 ani, clasa a X-a, elev al Cercului de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
Be First to Comment